Discursul prezentat de Mons. Cesare LODESERTO

Mai întâi de toate permiteţi-mi să-i mulţumesc E.S. Mons. Ghergel pentru amabila invitaţie şi vouă tuturor pentru răbdarea de care veţi da dovadă ascultându-mă. Nu am nimic ce să vă învăţ, dar sunt aici doar pentru a împărtăşi experienţa mea de mai bine de zece ani în domeniul fenomenului migrator.  

Premisă

Încep această reflectare a mea cu o afirmaţie foarte clară: nicio lege, niciun Guvern, niciun hotar pe uscat sau mare nu va putea opri emigrantul, or persoana care hotărăşte să se îndrepte către o destinaţie cunoscută sau necunoscută se va simţi condiţionată de obstacole de orice tip.

Într-adevăr, migraţia din perioada postmodernă are caracteristici mai complexe faţă de trecut: la căutarea de lucru şi de venit pentru a susţine propriile familii se adaugă dorinţa tinerilor de a trăi experienţe noi şi de a căpăta o profesie solicitată la momentul reîntoarcerii în patrie.

Conflictele belice, crizele economice locale, dificultăţile sociale, mai ales în ţările din sudul lumii stau la originea mobilităţii a milioane de persoane. La toate acestea se adaugă influenţa care reiese din volumul enorm de informaţii disponibile şi din viteza mijloacelor de transport care le fac mai rapide şi schimbătoare  faţă de cele din secolul trecut.

Emigrantul îşi începe călătoria sa în momentul în care intră prin internet în reţeaua sau lumea globală, din care motiv psihologic şi emotiv a depăşit deja propriile hotare spaţio-temporale şi s-a plasat în zona geografică care îl interesează şi în care intenţionează să-şi mute propria existenţă.  

Elementul de continuitate cu trecutul este dat de beneficiile pentru persoanele şi comunităţile care emigrează şi pentru cele care primesc emigranţii.

 

Emigranţii români

Emigraţia română a fost puternic influenţată de prăbuşirea regimului lui Ceauşescu, de abandonarea certitudinilor statice oferite de sistemul politic comunist, de speranţa de a putea accede în perioade scurte de timp la nivelurile de bunăstare atinse de Ţările din Occident ale Europei.

Cu aceste speranţe un număr foarte mare de români au ales să emigreze având drept destinaţie principală ţările Uniunii Europene.

Trebuie de spus încă de la început că caracteristica emigraţiei române este încă „circulară”, adică având tendinţa de a reintra în patrie după o perioadă de muncă în străinătate, din care motiv, dar şi în scopul unei mai bune identificări a parcursurilor cu caracter pastoral care vor putea fi identificate în viitor, vreau să mă opresc puţin la conceptul„emigraţiei circulare”.

În Italia un cetăţean român câştigă în mediu 1.000 euro pe lună: 1.250 – bărbaţii şi 850 femeile. Dar aproape unul di doi români, dacă ar putea, s-ar întoarce în România. Acesta este rezultatul principal al unei cercetări efectuate asupra românilor care trăiesc şi muncesc în ţara noastră de către Centrul de cercetări al ACLI. Mai exact, 49% doresc să se reîntoarcă în patrie, cotă care se ridică la 71% dintre cei care şi-au lăsat în România soţul sau soţia. Dar reîntoarcerea este împiedicată de convingerea că a găsi de muncă în România este încă foarte greu. 85% dintre români împărtăşesc această convingere.

Oficial în Italia s-ar afla 969.000 de români, care constituie 21% dintre toţi emigranţii din Italia, chiar dacă sursele Caritas aduc cifra reală de 1.200.000, ţinând cont că Banca mondială indică populaţia română ca puţin peste 22.442.000.

Procentul persoanelor angajate cu contract regulamentar de muncă este puţin sub 60%, iar aceasta este o dată care trebuie să pună pe gânduri. Din restul de 40%, ies în evidenţă 19% de şomeri şi 18% care declară deschis că lucrează la negru. Pentru aproape două femei din trei (64%), prima experienţă de angajare a fost în slujba familiilor, pe când pentru aproape doi bărbaţi din trei (42%) – în construcţii.

În ceea ce priveşte reîntoarcerea în România, lucrătorii adulţi s-ar reîntoarce în ţară dacă ar avea salarii lunare în jur de 1.500 euro, care, la drept vorbind, sunt nereale în actualele condiţii economice ale ţării. Cei sub 35 de ani s-ar mulţumi cu 1.200 euro, în timp ce cei mai în vârstă ar face acest lucru pentru mai puţin de 1.000 euro, adică cel puţin triplul unui salariu mediu din România.

În sinteză, ies în evidenţă două aspecte de fond ale emigraţiei române: acumularea economiilor şi maturarea profesionalismului pentru a-l folosi ulterior la reîntoacerea în patrie.

Uşor de înţeles, dată fiind relevanţa migraţiei române în raport cu populaţia rezidentă, cum categoria „remitenţe din străinătate” reprezintă un component interesant al produsului intern al Ţării şi premisa esenţială pentru a garanta cererea internă şi viitoarele investiţii în România.  Graţie acestor fluxuri se estimează că în ultimii ani un procent ridicat de români au depăşit condiţiile de sărăcie. Tendinţă care, din păcate, a fost încetinită de criza economică în curs.

Cercetările recente revelează că lucrătorii sau lucrătoarele românce care au acumulat experienţe în străinătate, îşi găsesc mai uşor de muncă în momentul reîntoarcerii lor în patrie, în pofida nivelului de instruire mai jos în cazul migranţilor faţă de concetăţenii lor rămaşi în patrie. Aceasta se datorează faptului că sistemul de instruire român produce o supraabundenţă de personal licenţiat în materii juridice, umaniste şi prea puţini ingineri, tehnicieni, informaticieni şi deţine un sistem de instruire profesională care se prezintă de o calitate inferioară faţă de parametrii europeni.   

Toate acestea ne fac să considerăm că emigraţia va reprezenta şi în deceniul viitor o sursă indispensabilă pentru creşterea internă a ţării, în pofida faptului că îmbătrânirea populaţiei ne face să presupunem că, pe termen mediu, această tendenţă ar putea să se inverseze pentru necesităţile interne de braţe de muncă.  

Pe plan economic România a crescut constant cu o puternică contribuţie în sectorul construcţiilor şi al comerţului, confirmare a importanţei asumate de economiile acumulate în străinătate şi investite în patrie. În pofida crizei economice care a afectat îndeosebi sectorul construcţiilor, creşterea continuă, chiar dacă în mod încetinit, mai ales datorită exportărilor manufacturiere şi agriculturii, dar şi intervenţiilor de susţinere din partea Uniunii Europene.  

Dar şomajul a reînceput să crească în 2010. această tendinţă influenţată de reîntoarcerea în patrie a lucrătorilor şi lucrătoarelor care şi-au pierdut locul de muncă, este cauza crizei economice în ţările străine. Creşterea şomajului a lovit în mod analog alte Ţări Europene, mai ales, generaţiile tinere, cu un nivel de şomaj a celor sub 29 de ani aproape dublu faţă de media generală.  

 

Costurile sociale ale emigraţiei

Numărul impunător de emigranţi români a avut drept urmare repercusiuni asupra nucleelor familiare. Se estimează, că 20% din minorii români au, cel puţin, un părinte în străinătate, iar 10% - ambii părinţi. Cercetările sociologice demonstrează că aceşti minori au dificultăţi în a recunoaşte autoritatea rudelor cărora sunt încredinţaţi, sunt lipsiţi de puncte de referinţă şi de modele de urmat, sunt expuşi nenorocirilor sociale şi problemelor familiare, suferă de lipsă de îngrijire psiho-fizică.  

Destrămarea nucleelor familiare se reflectă şi asupra scăderii natalităţi, a numărului de separări. Efectele sociale ale acestei tendinţe, din păcate, se vor reflecta, şi pe termen lung.

Vreau să mă opresc pentru a reflecta asupra fenomenului „copiii străzii”, dar este la fel de important să subliniem deosebirea fundamentală dintre „copilul străzii” şi „copilul de pe străzi”.

„Copilul străzii” trăieşte pe străzi întreaga sa existenţă şi întrerupe orice posibilă legătură cu familia de provenienţă, pe care deja a înlăturat-o din propriile sale alegeri de viaţă.

„Copilul de pe străzi”, în schimb, chiar dacă trăieşte aceleaşi mecanisme cu cele ale „copilului străzii”, nu a înlăturat definitiv legătura cu familia, are o abordare şi atitudine foarte diferită faţă de celălalt şi, deci, şi faţă de educatorul care se apropie de el pentru a realiza o acţiune de recuperare.

Într-adevăr, „copilul de pe străzi” este mai puţin agresiv, mai disponibil pentru dialog, mai puţin autosuficient, mai disponibil pentru legătura afectivă, chiar dacă este confuz şi neechilibrat.

„Copilul străzii”, în schimb, are o atitudine agresivă, pentru că trebuie să se apere atacând, este mândru de alegerea sa de viaţă pe care o justifică drept un gest de mare libertate. Acesta din urmă, chiar dacă este la vârsta adolescenţei, vrea să se afirme ca un mic bărbat, vrea să fie respectat, vrea să fie un şef.

Experienţa acumulată în aceşti ani în Moldova mă face să ma gândesc că emigrarea în ţările Europei de Est, fie că este vorba de România sau Moldova, puţin importă, ne-a dat fenomenul trist al „copiilor de pe străzi”, adică al adolescenţilor care, neavând o experienţă clară şi solidă a familiei, caută, chiar şi în interiorul îngrădirilor impuse de viaţa de stradă, o dimensiune cel puţin asemănătoare familiei, iar în această configurare de grup afectiv caută şi găsesc siguranţă.

Din punct de vedere pedagogic aceşti copii sunt definiţi de noi „orfani sociali” şi, deci, destinatari de programe educaţionale de recuperare şi implicare.

Minorii, deci, fiii, au plătit şi continuă şi astăzi să plătească preţul scump al unei familii care din cauza emigrării îşi pierde identitatea sa substanţială.

Într-o ţară din est, ca România, dacă familia se destramă, adolescentul trebuie singur să-şi poarte de grijă ca să se reorganizeze şi să crească, cel mult va putea conta pe un ajutor la distanţă din partea bunicilor, spre exemplu. Inserat în şcoală trebuie să se confrunte cu carenţe educaţionale foartze grave. Pentru mulţi copii strada devine lumea în care pot creşte şi se afirma, şi din acest motiv în est nu se mai vorbeşte despre „copiii de pe străzi”, ci despre „orfani sociali”.  

Consiliul Pontifical pentru Pastorala Migranţilor se exprimă pe această temă cu extremă concreteţe: „Este necesar ca Diecezele şi Conferinţele Episcopale şi structurile corespunzătoare ale Bisericilor Catolice din Est să abordeze această problemă din punct de vedere pastoral, luând în considerare atât prevenirea, cât şi recuperarea copiilor... Angajamentul prioritar este cel de a pune copilul în condiţia de a avea încredere în sine însuşi, făcându-l să-şi câştige autostima, sentimentul demnităţii şi o ulterioară conştiinciozitate a propriei responsabilităţi personale, pentru ca să poată lua naştere în el o autentică dorinţă de a relua curriculum-ul şcolar şi de a se pregăti profesional pentru o inserare, chiar şi în câmpul muncii, în societate, în aşa fel încât să poată dezvolta proiecte de viaţă demne şi gratificante, mizând pe propriile sale forţe şi nu pe o condiţie de dependenţă exclusivă faţă de ceilalţi”.

Alături de fenomenul minorilor se află la fel de tristul fenomen al „exploatării subiectului feminin în scopuri sexuale”, făcând clara distincţie între prostituţia voluntară şi formele de constrângere.

Este vorba despre un fenomen de fapt criminal, care generează un sistem de economie criminală, iar din acest motiv, fenomenul în cauză trebuie privit într-o înaltă dimensiune pentru daunele morale pe care le produce, pe lângă daunele psiho-fizice şi sociale.

Din păcate, România, prin diferite aspecte, este o ţară puternic monitorizată din cauza acestui fenomen, într-adevăr, subordonarea victimei de către grupările criminale are loc în forme diferite şi trebuie de subliniat periculozitatea şi violenţa organizaţiilor albaneze, nigeriene şi române.

Recent a fost relevată o evoluţie semnificativă a grupărilor româneşti, care s-au impus prin modalităţi organizatorice complexe în gestionarea traficului de fiinţe umane prin intermediul persoanelor de referinţă din ţările de origine ale emigranţilor, având sarcina de a-i exploata pe cei clandestini, îndeosebi în domeniul prostituţiei şi a muncii forţate.

În specificul traficului de femei, aceste organizaţii tind să vâneze fetele care mai mult sau mai puţin sunt de acord, promiţându-le un loc de muncă regulamentar, lansându-le ulterior în prostituţie sau vânzându-le altor grupări criminale.   

Această cale spre o autentică stare de sclavie se realizează prin folosirea sistematică a violenţei şi constrângerea fizică sau psihologică.  Astăzi în europa este unanimă afirmaţia creşterii progresive a numărului de victime ale traficului proveniente din România (datele Comitetului Parlamentar Italian pentru securitate).

Mai exact, trebuie să spunem că creşterea acestei pieţi criminale este cauzată de faptul că există o cerere de piaţă în Europa a bunăstării!

Trebuie aprofundată în paralel şi exploatarea în scopul muncii la negru şi cerşitului. 

Papa Benedict al XVI-lea ne-a spus că prostituţia feminină poate să se încadreze printre formele de trafic de fiinţe umane: „Traficul de fiinţe umane şi, mai ales, cel de femei, prosperă acolo unde oportunităţile de îmbunătăţire a propriilor condiţii de viaţă sau, pur şi simplu, de supravieţuire, sunt precare; devine uşor pentru traficanţi să-şi ofere propriile servicii victimelor care deseori nu bănuiesc nici măcar de departe ceea ce vor trebui ulterior să înfrunte. În asemenea cazuri există femei şi fete care sunt destinate pentru a fi ulterior exploatate în muncă, aproape ca nişte sclave şi nu rareori, şi în industria sexului. Chiar dacă nu putem aprofunda aici analiza consecinţelor unei asemenea migraţii, împărtăşesc condamnarea pe care a exprimat-o deja şi Papa Ioan Paul al II-lea împotriva culturii hedonistice şi mercantile răspândite care promovează exploatarea sistematică a sexualităţii” (Scrisoare femeilor, 29 iunie 1995, n. 5).

Trebuie făcut un pasaj şi în ceea ce priveşte importanţa Pastoralei ţiganilor, şi în acest caz trebuie luat în mare considerare documentul din 2005 întocmit de Consiliul Pontifical al pastoralei migranţilor, care în partea de încheiere afirmă: „Pentru Biserică, primirea Ţiganilor reprezintă, cu certitudine, o provocare. Prezenţa nomazilor, răspândită aproape oriunde, este, într-adevăr, un apel constant pentru a trăi cu credinţă pelerinajul nostru pământesc, pentru a înfăptui caritatea şi comuniunea creştină, pentru ca să se depăşească orice indiferenţă şi animozitate faţă de aceştia”.

Cele ascultate sunt o sinteză extraordinară a ceea ce trebuie să fie angajamentul nostru într-o realitate necunoscută multora şi judecată în mod superficial, chiar dacă trebuie să admitem dificultatea abordării, care solicită aprofundări culturale şi sociale mai adânci, dar şi pregătirea noastră personală.

Importanţa unei pastorale pentru migraţii

Acum trebuie să intrăm într-o chestiune pur pastorală, din care motiv problema emigrării este, de fapt, pastorala mobilităţii umane sau a străzii, pentru că migrantul este un subiect pe care îl întâlnim pe stradă şi îl vedem pe un drum înspre o ţintă pe care nu o cunoaştem.

Redactarea unui proiect pastoral trebuie să aibă nişte puncte care să devină mesaje clare în dialogul religios şi social, întrucât este punctul de plecare al unei acţiuni pastorale şi afirmarea principiilor de bază pentru respectarea demnităţii umane.

Înainte de toate să afirmăm dreptul la neemigrare: nimeni nu se naşte emigrant şi nu doreşte să-şi lase propria patrie, iar din acest motiv, cerem politici care să combată sărăcia şi greutăţile sociale. Nicio femeie nu se naşte prostituată, ci devine în momentul în care societatea în care trăieşte şi care a fost martoră la naşterea ei o împinge pe piaţa sărăciei.  

Să acordăm o mai mare atenţie subiecţilor slabi ai societăţii noastre: bătrâni, femei, minori şi, mai ales, familia. Trebuie să le redăm demnitatea, făcându-i responsabili şi făcându-i subiecţi activi ai societăţilor noastre. Aceasta înseamnă că proiectele noastre trebuie să meargă dincolo de o pură asistenţă, pentru a avea drept obiectiv instruirea, creşterea culturală, răscumpărarea socială, educaţia pentru o participare activă la viaţa ţării, educaţia pentru a fi cetăţean activ.   

România nu este o ţară a femeilor îngrijitoare şi menajere, a femeilor străzii şi a ţiganilor! Sau cum deseori se strigă din Europa – o ţară a răufăcătorilor şi a criminalilor.

România este o ţară care în scenariul geografic şi politic are o funcţie strategică, din care motiv acţiunea pastorală a Bisericii catolice trebuie să răspundă exigenţei acestei lecturi şi deci, să lanseze proiecte care să-i aducă pe români pe calea conştiinciozităţii acestei oportunităţi istorice.

Iată de ce succesul acţiunii pastorale este puternic legat de eficacitatea prezenţei noastre în lume,  nu din pur protagonism sau prezenţă, ci pentru că felul nostru de a-i sluji pe emigranţi cu caritate şi pasiune are în sine forţa schimbării. Amintiţi-vă că ceea despre ce nu se vorbeşte nu a existat niciodată, şi, de aceea, ni se cere o mai mare pasiune şi entuziasm, pornind de la dimensiunea noastră interioară. 

Să nu ne aşteptăm la nimic de la politică, pentru că noi vom fi întotdeauna puşi în discuţie acolo unde interesele puţinora trebuie să prevaleze asupra binelui comun, acolo unde nu există loc pentru credinţă, până la un aşa punct încât rădăcinile tradiţiei creştine deseori sunt vândute pe piaţa compromisurilor materiale.

Să fim oameni ai adevărului: căutarea adevărului trebuie să marcheze alegerile noastre de zi cu zi, deoarece, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, doar adevărul ne va putea face liberi şi capabili de a merge spre ceilalţi pentru a căuta adevăratul bine.  Dar adevărul este, de asemenea, autenticitate interioară, transparenţa vieţii, curajul de a face alegeri pentru binele altora şi negenerate de egoism. Cât de important este pentru noi să acţionăm în adevăr, pentru că gesturile noastre să fie mărturia profetica a valorilor fundamentale.  

Să dorim libertatea proprie şi a altora: liberi înăuntru pentru a-i elibera pe ceilalţi, mai ales, comunicând acea forţă interioară care ne-a permis să mergem înainte prin dificultăţi, dând valoare chiar şi gesturilor celor mai nesemnificative, dar umplându-le întotdeauna cu savoarea Evangheliei. În acest sens înţelegem cât de importantă este detaşarea de condiţionări, îndepărtarea de tot ceea ce ne face sclavi, şi care anihiliează felul nostru de a fi slujitori.

Să fim operatorii dreptăţii: să credem că slujirea altora, şi, mai ales, a celor mai săraci, va trebui întotdeauna să marcheze pasul pentru schimbarea lumii şi depăşirea atâtor nedreptăţi care îi copleşesc. Trebuie să apărăm cu curaj legalitatea, chiar şi plătind personal! Dar dreptatea trebuie s-o maturăm în interiorul nostru, în adâncul inimii noastre, pentru a comunica lumii, mai ales, valoarea dreptăţii sociale, apăraraea persoanei şi drepturilor sale. Este clar că, aşa cum ne-a spus Ioan Paul al II-lea în mesajul pentru Ziua mondială a păcii de acum câţiva ani: „Singură, dreptatea nu este de ajuns. Dimpotrivă, poate ajunge să se nege pe sine însăşi, dacă nu se deschide acelei forţe mai adânci care este dragostea”. Dreptatea este un act de dragoste pe care îl revărsăm în inima fratelui. La câte situaţii de nedreptate am fost martori şi în ce măsură dragostea noastră a fărmat lanţurile oprimării şi sclaviei omului?

În lumina acestor trei valori, libertate, adevăr şi dreptate, putem înţelege ce funcţie profetică trebuie să capete angajamentul nostru pastoral.

 

Concluzii

Migraţiile persoanelor vor continua să fie şi în viitor o caracteristică permanentă a globalizării şi un puternic factor de reechilibru al economiei, al angajării în câmpul muncii, al distribuirii venitului produs, iată de ce angajamentul nostru pastoral trebuie să acordeze două drepturi fundamentale, cel al persoanei migrante şi cel al comunităţilor locale de salvgardare a condiţiilor culturale şi sociale care caracterizează convieţuirea şi coeziunea socială a ţării care primeşte migranţii.

În Europa este în curs o regândire a modelelor de integrare a emigranţilor, accelerată de criza economică care implică şi Ţări care au în spate o relevantă istorie de primire a emigranţilor.

Modelul multicultural, de referinţă anglosaxon şi cel asimilaţionist francez au mers au pălit în faţa complexităţii fluxurilor migratoare ale noii generaţii.

Creşte, în consecinţă, convingerea că interacţiunea migranţilor trebuie să aibă loc prin intermediul unei „abordări interculturale”.

Mai mult decât despre un model putem vorbi despre un proces constituit pe un dialog permanent între comunităţile locale şi cele ale emigranţilor şi pe necesitatea de a împărtăşi un parcurs fondat pe drepturi şi obligaţii, fundamentale pentru convieţuire, şi care, din acest motiv, trebuiesc respectate. 

Integrarea este posibilă doar pentru două componente fundamentale: rădăcinile culturale creştine şi distribuirea foarte mare a populaţiei în comunităţi locale mici şi mijlocii care a facilitat integrarea dintre persoane, lucru, întreprinderi, familii. 

În anii viitori este probabilă o continuare a fenomenului migrator, chiar dacă va fi relevantă îmbătrânirea demografică a populaţiei active şi dezechilibrul economic teritorial. 

Elementul de stabilitate asupra căruia trebuie de lucrat este reprezentat de cea de-a douageneraţie, care deja începe să fie un component relevant al populaţiei şcolare, iar peste câţiva ani îl va fi şi pentru piaţa muncii. 

În special, cred că trebuie de reflectat asupra modului în care emigrarea poate contribui în perspectivă la organizarea unei politici de dezvoltare interne, profitând nu doar de resursele care provin din remitenţe, ci şi din însăşi reţeaua de relaţii consolidate cu Ţările de aflux de emigranţi români.  

Catolici fiind, trebuie să ne punem întrebarea cum să contribuim la acest proces.  

Redescoperirearădăcinilor creştine din Europa, rolul pe care umanismul creştin în societăţile dezvoltate şi în curs de dezvoltare ghidat de reflectările conţinute în Enciclicile Papale  şi puternica prezenţă a organizaţiilor care se inspiră din doctrina socială a Bisericii, oferă o contribuţie fundamentală în a face mai corect şi responsabil procesul de globalizare al economiilor.

Vreau să vă amintesc că aveţi drept referinţă activităţile desfăşurate de ACLI şi  MCL. Nu subapreciaţi experienţa şi reţeaua pe care le au aceste organisme care pe mie personal mi-au permis să dezvolt o activitate concretă şi eficace în Moldova.

Putem face mai multe şi pentru a construi un dialog interreligios care rămâne o condiţie esenţială a integrării culturale şi pentru o dezvoltare pe măsura persoanelor, valorificând şi potenţând reţelele noastre sociale şi contribuind, după cum ne cere Pontiful, la formarea noilor clase de conducere pregătite  şi dedate binelui comun.

Dar noi trebuie să fim profeţi în lume şi cu puţine resurse, chiar dacă nu este uşor, pentru că există riscul se a vorbi de pe un piedestal care ne pune într-o situaţie privilegiată şi detaşată.